Moștenirile lăsate de părinți, adevarate teste de maturitate pentru fiii acestora

După aproape un an, în care s-au judecat în instanță pentru o tulburare de posesie, cei patru frați (două surori și doi frați) au recunoscut că după moartea părinților nu s-au întâlnit niciodată toți patru pentru a discuta civilizat, împreună, cum pot să stăpânească în bună vecinătate terenul moștenit, pentru care aveau, fiecare, titlu de proprietate. Judecătorul i-a privit pe cei trei frați, care erau de față, împreună cu avocații lor și le-a spus: Nici măcar în instanță nu puteți să vă adunați toți, pentru a vă exprima direct și asumat poziția față de o problemă de familie care ar putea fi rezolvată prin dialog și bună înțelegere. Vă recomand să încercați soluționarea amiabilă prin procedura de mediere, până la următorul termen.

Ca mediator, urma să mă întâlnesc cu toți cei patru frați, persoane cu vârsta cuprinsă între 50 și 60 de ani, fiecare asistat de avocatul său. Din convorbirile avute cu părțile, am aflat că fiecare frate se considera îndreptățit la locul de preferatul familiei, motivând această poziție preferențială prin afirmarea calităților sale de bun gospodar și existența diverselor înscrisuri de la părinți care ar fi demonstrat dorințele lor postume. Cu toate că titlul de proprietate viza o anumită împărțire a suprafeței moștenite după măsurătorile cadastrale și legile în vigoare, surorile au încălcat perimetrul parcelelor aflate în posesia fraților lor, mutându-le gardul după cum au considerat că este mai avantajos pentru ele, profitând de faptul că aceștia nu se află în localitate. Explicația surorilor este că pământul lăsat de părinți trebuie să rodească an de an și că înainte de a muri tatăl le-a rugat să nu permită să fie înstrăinat terenul, așa cum au hotărât frații lor și nici să-l lase nelucrat. Invocând această ultimă dorință a tatălui lor, surorile de fapt, își dispută suprafețele aflate în proprietatea fraților, pe care îi amenință că nimeni din afara familiei nu va avea liniște dacă va cumpăra acel teren.

Legea făcuse o data ordine în cazul lor, atunci când primiseră titlul de proprietate dar punerea acestuia în practică s-a dovedit a fi un punct de plecare pentru noi rivalități între frați, răscolirea unor resentimente, orgolii și competitivitate .

Le-am spus care este diferența dintre soluționarea prin mediere față de cea prin instanță:

Dacă în instanță legea dă dreptate doar uneia/unora dintre părți ( celelalte urmând să plătească cheltuielile de judecată și toți să piardă mult timp până la apariția hotărârii definitive, timp în care conflictul poate escalada și relația dintre părți să se agraveze) medierea presupune o înțelegere rapidă și soluționarea situației conflictuale. Doar persoanele în cauză știu ce le-a determinat, în timp, să ia anumite hotărâri, să exprime opinii, să reacționeze într-un fel sau altul la faptele celorlalți. Deci tot ei pot găsi soluțiile cele mai bune.

Practic, la mediere se analizează toate soluțiile pe care părțile le văd posibile. Această analiză poate fi :

1. Sub forma unui dialog la care iau parte toți cei implicați și mediatorul conduce firul discuției numai în direcția cooperării, evitând temele care aduc resentimentele în prim plan și

2. Sub forma unei medieri separate, când mediatorul intermediază interesele declarate ale părților, în așa fel încât să se ajungă la o înțelegere, negociind fiecare aspect al acesteia .

Pentru că am căzut de acord pentru procedura medierii separate, mi-am notat opțiunile fiecărei părți, după ce au cerut sfatul avocaților lor. Lista opțiunilor a fost prezentată celor patru frați și i-am rugat să indice varianta de soluționare pe care o consideră optimă și condițiile acesteia. Condițiile variau de la renunțare la moștenire, până la despăgubiri între părți dar, intr-un istoric al familiei în care abundă certuri, insulte, declarații la poliție (în urma gardurilor mutate de multe ori și apoi aruncate în drum) timp în care comunicarea dintre ei era realizată prin notificări avocațiale, suspiciunile dintre frați erau inerente.

Prioritatea în demersurile pe care le facem în vederea soluționării amiabile, este restabilirea relației între părțile care sunt implicate într-o dispută, atunci când este posibil. Astfel se pot pune în mișcare o serie de raționamente emoționale, care îi fac pe oameni să coopereze și să găsească utilitatea unei înțelegeri, dincolo de vorbele grele pe care și-le-au aruncat, de amenințări, insulte, etc. Uneori simplul respect pe care îl arătăm interlocutorului și aprecierile pozitive ale celorlalte părți la adresa lui, fac de multe ori posibilă înțelegerea asupra unei teme sensibile, ca în cazul de față, când a fost suficient ca unul dintre ei să cedeze, pentru ca și ceilalți să aibă aceeași atitudine, reușind o rezolvare convenabilă pentru toți, ca familie.

Puși în fața unei alte perspective asupra acelora cu care relaționează, oamenii au inițiative dintre cele mai surprinzătoare, găsind împreună soluțiile care le sunt utile! Acordul de mediere exprimă faptul că fiecare parte și-a atins obiectivul propus, în anumite condiții, știind că procedura judiciară, ca alternativă, nu poate lucra cu argumente de ordin emoțional.