Nu lipsa de timp, ci convingerile ii fac pe adulti sa greseasca fata de copiii lor

De multe ori, părinții sunt preocupați de responsabilitățile lor cotidiene și uită să se mai gândească la sensibilitățile pe care le manifestă proprii lor  copii, atunci când aceștia au nevoie de incurajare și apreciere. În desele situații când au de lucru amândoi, părinții dau telefoane la prieteni, la bunici (dacă aceștia sunt sănătoși și locuiesc în același oraș) pentru ca măcar unul din ei să-i înlocuiască, atunci când trebuie să fie prezenți la o serbare, competiție sportivă, la activitățile copiilor din afara școlii. Tuturor ni s-a întâmplat asta măcar o dată. Copilul, însă, este motivat tocmai de prezența părinților lui, în public.

La telefon, doamna D. mă roagă să ne întâlnim pentru a-i explica în ce mod poate să aplaneze un conflict care se manifestă mocnit, între ei, ca  părinți și copiii lor: o fetiță de 8 ani si un băiat de 12 ani. Aceștia răspund pe ton de ceartă la orice solicitare a adulților, sunt apatici, plictisiți.  În timp ce vorbeam cu doamna D., mobilul ei a sunat de vreo trei ori și de fiecare dată ea a discutat cu clientul sau furnizorul,  scuzându-se față de mine dar dându-le și lor, informațiile pe care le cereau. Am întrebat-o dacă ar fi să-mi răspundă, ce este mai important pentru ea: spectacolul fetiței, împreună cu colegii ei de la trupa de teatru sau…primirea mărfii la magazinul lor, când soțul ei este plecat din localitate?!

-Știu că vă dezamăgesc dar magazinul acesta îmi consumă energia, nervii și timpul. Veniturile noastre provin din această activitate. Dacă suntem în Iași, ne străduim să fie măcar unul dintre noi cu copiii.  Totuși, nu putem compara o activitate comercială cu o joacă … Am zâmbit trist. Nu lipsa de timp, ci convingerile îi fac pe adulți să greșească față de copiii lor. Hai să privim lucrurile altfel: Activitatea pe care o desfășurați  dumneavoastră  este la fel de serioasă ca și o manifestare artistică, în care copilul face efortul să vorbească în public, să interpreteze după indicații un rol și încearcă să-i vadă mulțumiți pe părinții lor. Până în jurul vârstei de 12 ani, pentru copil este definitorie aprecierea părinților lui, astfel  își construiește  încrederea în sine, în valoarea calităților lui dar și abordarea eșecului. Cu cât părinții sunt mai atenți la nevoia copilului de a fi încurajat, de a nu lua un eșec în tragic, ba mai mult, părintele însuși admite cu sinceritate că și el a greșit în repetate rânduri, cu atât mai mult copilul se simte  apreciat și, mai ales, se simte iubit. Un copil iubit are mai multă siguranță când își asumă o responsabilitate și este încrezător în forțele lui. Tonul tăios sau răstit al părintelui lasă răni adânci.

Dorothy L. Nolte: ”Când copiii trăiesc cu încurajare, învață să fie încrezători. Când copiii trăiesc cu laudă, învață să aprecieze.  Când copiii trăiesc în îngăduință, învață să se placă pe ei înșiși. Când copiii trăiesc în acceptare, învață să găsească iubirea în lume. Când copiii trăiesc în apreciere, învață să aibă un scop.” Dacă nu se simt cei mai importanți, dacă nu-i încurajați când au inițiative  utile, dacă nu petreceți timp cu ei, copiii nu vă vor cunoaște când sunteți relaxați, frumoși și veseli, văd doar partea încruntată și stresantă a adulților și este foarte posibil să se resemneze cu banii pe care li-i dați, cu o ocazie sau alta .

Pentru întâlnirea viitoare vă rog să vă notați de fiecare dată când îi amenințați, le răspundeți cu neglijență sau răstit. Să notați și când îi încurajați, le apreciați eforturile. În perioada aceasta, nu mai rezolvați temele cu ei, doar arătați-le cum să se organizeze (timp, informare, atenție). O să-i vedeți la ce capitol stau bine și la care trebuie să mai lucrați. Așa vă puteți supraveghea și dumneavoastră atitudinea.